În cugetul celor mai mulţi oameni pot coexista nestingherit şi Raţiunea (gândirea de tip raţionalist) şi Credinţa (credinţa în divinitate). Însă există şi oameni a căror gândire nu poate concilia dimpreună cunoaşterea raţională (ştiinţifică) şi creaţionismul. Şi propun două personalităţi pentru exemplificarea acestor două categorii: Mircea Eliade şi Sigmund Freud. Amândoi au studiat credinţele şi ideile religoase manifestate de-alungul istoriei; amândoi au publicat lucrări despre acestea.
Potențialul conflict de gândire
Pentru un observator exterior (şi fără mari profunzimi, aşa cum probabil sunt şi eu) – parcurgând scrierile celui care a avut puterea să cerceteze ideile spirituale manifestate/înregistrate pe planeta noastră în ultimii 30000 de ani, să coreleze şi să înţeleagă evoluţiile religiilor manifestate de la originile omului şi până în prezent – apare (fie progresiv în orizontul lecturii, fie în cugetare ulterioară) o idee, ca o revelaţie, privind acel autor: şi anume că nu te poţi apropia cu înţelegere onestă de mulţimea de religii manifestate în lumea cea mare rămânând în acelaşi timp foarte ataşat de propria credinţă. Studierea profundă necesită o anume echidistanţare.
Altfel pusă problema, şi adusă la prezent, nu poţi rămâne spiritualmente absolut indiferent când afli că pe planetă mai există câteva miliarde de oameni care cred în alt dumnezeu decât tine, iar fiecare om din acele miliarde este convins că propria credinţă este cea mai bună. (Deşi, hm!, faptul că simțim cu greu numerele foarte mari ne-ar putea fi o scuză. Da, când spunem „zeci de oameni” mintea noastră îi poate imagina, inclusiv chipurile; când spunem „sute/mii” putem vedea mental mulţimea de siluete; însă „miliardul” ne rămâne o abstracţie, vrând-nevrând.)
Însă pe lângă acest argument (discutabil, în fond), ar exista unul şi mai puternic, de data aceasta unul referitor la un fenomen din trecut, din chiar istoria religiilor: trecerea de la politeism la monoteism. Amândoi autorii pomeniţi în preambul au scris despre acel fenomen nodal al civilizaţiei umane (început în urmă cu trei-patru mii de ani în urmă), iar lecturarea celor scrise are potenţialul de a tulbura gândirea cititorului (într-un fel sau în altul). Dar, deși am spus că este un argument puternic, el nu este neapărat unul la îndemână, uşor de revelat: el poate fi înţeles/simţit doar prin răsfoirea acelor studii.
Ei bine, revenind cu intenţie concluzivă la dihotomia din preambul, se pare că Mircea Eliade chiar a reuşit să concilieze credinţa proprie cu raţiunea, în pofida riscului teoretizat mai sus, care l-ar fi însoţit într-o mare parte a vieţii. (În ciuda unor păreri punctuale – precum cea exprimată de Răzvan Codrescu în articolul „Credinciosul fără Dumnezeu„, articol publicat şi pe web-site-ul rostonline.ro – Mircea Eliade nu şi-a negat niciodată credinţa. În fond, mintea omului e capabilă să concilieze foarte bine paradoxuri.) De cealaltă parte, Sigmund Freud se poate înscrie ca un reprezentant demn de a fi respectat pentru fidelitatea pe care o poartă unei gândiri raţionale conduse inclusiv pe tărâmul spiritualului.
De altfel, trebuie să subliniem că obiectul acestei dihotomii nu este prezenţa/absenţa credinţei religioase, ci perspectiva individului asupra cunoaşterii. Adică influenţa convingerilor spirituale asupra cunoaşterii, asupra raţiunii. Da, foarte mulţi oameni reuşesc să deruleze/deţină o gândire ştiinţifică (deci o gândire deterministă, mai întâi inductivă și apoi deductivă) pentru mai toate aspectele lumii înconjurătoare, dar să îşi păstreze totodată şi o zonă de protecţie psihică prin credinţă. Fiind acesta un compromis funcţional între evoluţionism şi creaţionism. Pe când ceilalţi – a căror gândire raţională acoperă integral şi filosofia de viaţă – au rezolvată acea contradicţie privind cunoaşterea, însă vor fi lipsiţi de confortul psihic esenţial al proiectării/nutririi speranţei.
Şi eventuale recomandări de lectură
Un gânditor rafinat spunea: „Cunoaşterea este bună. Credinţa este bună. Să le confunzi este o greşeală.” (Şi vă spun doar iniţialele acestui gânditor, B.J., lăsând deschisă calea eventualei curiozităţi.)
Se spune că, pe tărâm filosofic, Constantin Noica ar fi fost un artizan de excepţie al concilierii dintre raţiune şi credinţă. Însă, pe tărâmul cunoaşterii umaniste/raționaliste, eu vă propun un alt nume: Frans de Waal, cel care în cartea „Bonobo şi ateul” ne revelează punți nebănuite între credinţă şi raţiune (psihologic/empatic și sociologic/etic).
Dacă tot am pomenit conceptul cheie, umanismul, vă mai semnalez o carte: „Istoria conflictului dintre religie şi ştiinţă”, scrisă de John William Draper, cel care a reușit să extindă evoluţionismul şi înspre zona psiho-socială, şi aceasta înainte ca lucrările lui Darwin să devină populare.
Şi, tot apropo de umanism/raționalism, închei menţionând două nume preferate: Marcus Aurelius şi Baruch Spinoza.
(Mircea Băduţ, ianuarie 2020)