S-a întâmplat! La concursul de eseuri din luna februarie (Universul – vârstă, expansiune. Cosmogonie. Timp cosmic) avem două câştigătoare: două eleve, una din Constanţa, cealaltă din Focşani. Iată lucrările premiate!

Ştefania Dumitru (18 ani):

Universul, parfumul misterului

Din neant iau fiinţă cele mai frumoase lucruri. Se creionează linii subţiri, mai întâi imaginare, ţesând în materie şiruri infinite de idei capabile să prindă aripi, să creeze imagini şi obiecte concrete. În jur nu se distinge nimic, cu excepţia pânzei nesfârşite de întuneric. Energia se desfăşoară combinând gaze, lichide şi praf cosmic. Atât! Deplasarea pânzei este insesizabilă, materialul difuz aprobă pătrunderea energiei în compoziţia sa, fiind singurul aspect care dinamizează cadrul inert.
Infiltrarea se accelerează, şi devine clară injoncţiunea pe care aceasta, ca ipostază a multiplă, o produce asupra materialului cosmic: praful se fixează cu soliditate inimaginabilă, particulele fiind transportate pe suprafaţa indeterminabilă de către amalgamul de lichide compunând energia. Lipsa oxigenului şi a presiunii fac din imensitatea cosmică un spaţiu compact şi încărcat de taine. Lent, dar prompt, aparenta sucombare se metamorfozează într-un laborator spaţio-temporal conturând ceva original. Astfel, se întrezăreşte un corp de dimensiuni situate la limita inferiorităţii, luând fiinţă din toate aceste elemente prin conlucrare perfectă. Energia fragmentează şi delimitează încă estompat peisajul sideral, dar furnizează fire subţiri de materie (de ordinul unui yoctometru), aflată în juxtapunere cu cele câteva fascicule de lumină.
Prima formaţiune, deşi necesită mii de ani pentru a se definitiva, reprezintă singura concentrare a ceea ce este cuprins în spaţiu. Aceasta ajunge să se deplaseze cu o viteză incredibilă şi lasă în urmă particule, totul derulându-se iterativ. Pe măsura parcurgerii drumului necunoscut, tot ce întâlneşte corpul i se acumulează pe suprafaţă, determinând creşterea până la proporţii imense. Prin acumulări continue devine o imensă minge de foc, inundă fiecare fragment de întuneric unde domneşte apoi prin impetuozitatea sa: un Soare. Apoi, căldura degajată, alături de particulele de praf cosmic, naşte alte corpuri, ce vor privi tăcute măreţia astrului părinte.
În corpurile nou-create prind viaţă, sub forma unor simple umbre, apoi ceva mai concret, “fiinţe” cu trăsături adaptabile. Privind în jur, ele simt necesitatea mai multor corpuri astrale, aşa că, prin alte acumulări de energie, materie şi praf cosmic, ia naştere o mini-galaxie. “Fiinţele” pun bazele unui adevărat laborator. Folosesc resursele existente, executând experimente prin recoltarea de „ţesut cosmic”. Energia gresează întregul mecanism de cercetare. „Aparatele” sunt instituite pe straturi şi substraturi de energie ce contribuie la funcţionarea ansamblului. “Fiinţele” prime, gigantice aici, îi iniţiază pe cei noi, primindu-i în societatea creată, printr-un ritual complet. Îşi demonstrează abilitatea de a construi roci cosmice pline de “viaţă”.

Întunericului de dinainte îi sunt atribuite unde subţiri, lumina se joacă în voaluri de mătase, atingând cu aripile sale ecoul Universului. “Soarele” topeşte imperfecţiunile inerente din munca acestor „soldaţi” şi risipeşte în infinit energii dozate generos. Lumina conturează noile forme, încă nefinalizate şi incolore. Praful cosmic ia parte în mai toate procesele, inclusiv la prepararea culorilor care se desprind de pe paleta „pictorului” suprem: Soarele. Are loc distribuirea lor uniformă şi în spiritul ludicului. Astfel totul prinde viaţă, iar misterul începe să se sustragă din mrejele cârmuitorului. Pe măsură inovaţia ce se instaurează, este prezentată şi expansiunea Universului, acesta păstrând vie întrebarea: „Cât de mult să mă extind?”.
În fiecare „sală” a laboratorului astral sunt aparate concepute din rocă, şi ele funcţionează prin energia care măsoară timpul cosmic. În cartea regulilor „coordonatorul” echipei de „lucrători” schiţează forme ciudate, scriind deasupra lor cu majuscule: PLANETE. Printr-o atingere magică acestea încep să îmbrace, precum o comoară nepreţuită, vălul negru. „Creatorul” schiţează figuri diferite pe pietrele aprinse şi, ca la un ordin, spune: „ACESTEA SUNT STELELE!”. Presară deasupra miliardele de siluete sclipitoare şi porneşte în „judecarea” activităţii subordonaţilor.
Totul se înfiripă pe un şirag al perfecţiunii. Petele de culoare accentuează elementele, scăldând într-un amestec de umbre şi scântei peisajul sideral.
Păşind pe covorul de mătase stelară, meşteşugarii se plimbă acum tihnit. Pentru ei lumea devine mediul siguranţei, dar şi o doză considerabilă de mister şi de mândrie, fiind primii „prunci” care au sălăşluit în braţele catifelate ale Cosmosului. Treziţi de alarmă, privesc atent mişcarea jucăuşă a acelor de ceasornic… Se uită pătrunzător, iar din unghiul format de cele două piese se zăreşte o figură. Atunci, deschid toţi rocile: energia ţâşneşte, Universul se cutremură. Paşii lasă urme adânci, iar într-o „secundă” întreaga grupă se află în laborator. Uşor, palmele încărcate de energie modelează ceea ce va purta numele de LUNĂ, viitoarea pereche a Soarelui pe scena de dans cosmic.
Teatrul astral aduce în scenă actori noi, piesa dăinuind pe vecie. Artiştii simt minunăţia ce învăluie pustietatea de dinainte într-o aură de parfum magic. Străbătând propriile grădini, îşi aţintesc ochii la baza obiectelor decorative create. Puterea paşilor sfărâmă chiar şi cele mai tari roci, rezultând în piese mărunte. Atunci, mintea lor concepe o altă idee năstruşnică: Dacă ar zidi o mică planetă cu acestea? Planul e conceput. Apoi privesc bucăţile de roci, conturul perfect şi decid: „Să se numească PĂMÂNT!”. „Aici ne vom concentra toată atenţia şi aici vom aduce toate lucrurile frumoase, ca mulţumire pentru ce ne-a oferit Universul, pentru fiecare particulă din existenţa noastră, ca eterni locuitori ai acestui sistem”.

Aşternându-ne gândurile pe banca timpului, ridicăm braţele în semnul neputinţei, pentru că, dincolo de ceea ce am fost înzestraţi să concepem aici, Cosmosul înseamnă mai mult. Nimicul devine tot, lumina, întunericul, viaţa, apar de nicăieri, şi singura noastră explicaţie se spulberă, timpul cosmic se dilată în contradicţie cu limita noastră de comprehensiune. În mintea fiinţei stau multe, în suflet şi mai multe, dar o poveste rămâne o poveste atât cât ţine de noi. Anulăm graniţele spaţio-temporale, devenim din ce în ce mai conştienţi de nimicnicia noastră în raport cu geneaza lumii. Ne întoarcem la punctul 0, creştem, descreştem… Până aici am fost noi, de acum braţele Universului vor face o mişcare de ascensiune pe scara evoluţiei, modificând structura materiei de la început, făurind ceva nou, ferecând în eternitate misterul şi esenţa unui spaţiu nedesluşit.

 

Elena Alexandra Mocanca (13 ani):

Universul – eterna enigmă

Viaţa este, din punct de vedere al timpului, aproape eternă, asemănându-se indirect cu universul. Primul criteriu al afirmaţiei este legat de trecerea timpului: fiecare emoţie sau vibraţie a vieţii se constituie într-un minut, ce, reprezentând o simplă unitate de măsură, se uneşte cu altele într-un nucleu, de unde, subtil, se desprind celelalte forme de exprimare a faptului că timpul este perfid: secunda sau ora…
Universul, întrunind caracteristicile necesare pentru a fi considerat fiinţă infinită, tremurândă şi înfricoşată, îşi lasă amprenta vizibilă asupra acestor elemente ale timpului. Intensificând sau moderând viteza timpului, autonomia manifestărilor universului determină paraxenia nesăbuită a firii pământeşti. Vechimea universului este un lucru instabil, însă nu imposibil de determinat. Dar în sinea noastră esenţa descoperă, printr-un studiu profund, o altă lege a universului, probabil mult depărtată de cea a lui Hubble, afirmând corpurile cereşti ca un armonios cor al raţionalului şi al fantasticului.
Vechimea universului face să privim la drumurile retrograde din spatele nostru neglijând cifrele uimitoare care ne încurcă inutil. Uneori gândirea se poate detaşa de creier pentru a putea privi în acele străfunduri obscure. Însă, neputându-se baza pe erudiţii plauzibile, gândirea ignoră automat aceste informaţii, apelând la „cunoaşterea” ce poate fi înţeleasă şi percepută drept normală sau căreia i se acordă o atenţie deosebită, fiind caracterizată şi însoţită de nuanţe de noutate, dar rămânând între graniţele firescului.
Imensitatea universului, putem spune, se datorează atât vechimii sale, cât şi suprafeţei pe care o ocupă. Dacă timpul nu reprezintă o problemă semnificativă, nici volumul nu este. Deşi pare infinit, universul se măreşte, se extinde continuu.
Libertatea gândirii ne este oferită de această dimensiune inexplicabilă, ce reprezintă stimulul pentru care varietatea de întrebări bizare ne asupreşte. Răspunsurile întârzie să se clarifice deoarece un drum prea lung, mult prea dificil de străbătut, le reţine şi ne face să ne oprim din această căutare ce, oricum, nu are vreun sfârşit.
Universul, cuprinzând planetele, stelele, galaxiile, luna şi majoritatea corpurilor despre care fiinţa pământească ştie puţine lucruri, surprinde prin contrastul dintre spectacolele cereşti şi întunericul necunoscutului său. Ignorând teoria Big Bang-ului, ce prezintă universul drept o explozie de proporţii, putem afirma că majoritatea celorlalte concepţii despre crearea sa pun realitatea într-o lumină benefică, ajutându-se de fantastic şi de mitic. Exemplul clasic îl constituie astrologia, care, cuprinzând tente fantasmagorice, prezintă realitatea într-un mod intuit naiv dar concret – concret deoarece universul ne vorbeşte. Misiunea noastră, iniţial facilă, este de a profila înţelesurile vorbelor sale şi de a deosebi adevărul, putând mai apoi transmite aceste informaţii filtrate prin sita palpabilului. Nu au fost puţine încercările făpturii omeneşti de a purta un dialog cu universul, înse ele s-au dovedit în final doar monologuri. Horoscopul, intuirea viitorului, această încercare a fiinţei percepută uneori ca obicei păgân, îşi datorează existenţa universului.
Stelele, privind prin ochii unui cercetător, par a fi corpuri cereşti, sferice, eclatante, alcătuite din plasmă… Dar termenii ştiinţifici nu sunt adecvaţi pentru a reda splendoarea stelelor. Imposibilitatea atingerii, cunoaşterii acestor forme de existenţă ne face să căutăm referinţe, să le atribuim însuşiri insolite. Soarele, cea mai mare stea vizibilă, poartă aspiraţiile noastre, luminând o cale, una singură, cea care ne ghidează spre destin. Nu ne este străină ipoteza apocalipsei în lipsa soarelui: noema vieţii, speranţa trăirii datorându-se căldurii şi luminii, virtuţilor lui. La polul opus se află, contrastând puternic, Luna. Singurul satelit natural al Pământului ascunde mai multe lucruri decât am crede. Deşi este cercetat de pământeni, majoritatea tainelor ne-au rămas nedecelate. Denumirea ei supleantă, Selena, care provine de la zeiţa greacă Selene, o femeie strălucitor de frumoasă, purtată printre nori într-un car de argint. Măreţia Lunii a fost observată încă din istorie, deşi ea are desăvârşirea Soarelui, fiind chiar umilită de splendoarea aceluia.
Universul continuă să ne surprindă, folosind lucruri pământeşti, rudimentare, printre care găsim procedeul adecvat. Particularităţile lui, sesizabile, demonstraeză marile diferenţe dintre pământesc şi celest.
Anul, asemenea minutului, măsoară timpul: o perioadă necesară Terrei pentru a efectua o rotaţie completă în jurul soarelui. Iar cu „anul-lumină” (distanţa parcursă de o rază de lumină prin vid, în timp de un an iulian) evaluăm distanţele, chiar dacă anul singur măsoară timpul. Un lucru merită observat aici, legat de corpurile cereşti. Dacă o stea se află la X ani-lumină distanţă de planeta noastră, atunci observaţiile despre acea stea o vor prezenta aşa cum era acum X ani în urmă, nereprezentând deci prezentul ei.
Universul s-a arătat odinioară unui cercetător, Edwin Powell Hubble, schimbându-ne profund înţelegerea Universului prin acceptarea de alte galaxii. El a avut intuiţia să aplice „efectul Doppler” la expansiunea Universului (deplasarea spre roşu). Iar proporţionalitatea dintre variaţia spectrului electromagnetic al unei galaxii şi depărtarea acesteia de noi a devenit cunoscută ca Legea lui Hubble.
Deşi Universul ne-a dezvăluit o mică parte din mistere, ne va aştepta întotdeauna să-l descoperim.

Reclame